Fac parte din generația cu cheia la gât, care o data cu trecerea timpului și-a scos cheia de la gât, a lăsat-o părinților și a plecat în căutarea propriilor chei, de cele mai multe ori ale vreunui apartament de la marginea orașului, într-o adunătura de blocuri denumită pompos “Residence”.

Chiar daca vederea (sau ca să fiu în ton cu denumirea “residence”) “view-ul” imobilului proaspăt semnat pe 30 de ani, nu era ca cel din randarea pozelor prezentate prin reclame sau broșuri, sentimentul că ai renunțat la cheia părinților, merită toată dobânda băncii.

Suntem așadar generația care s-a împrumutat pe 30 de ani pentru a primi eticheta care o purtăm cu mândrie, că locuim într-un residence. 30 de ani de rate, de scadențare, de dobânzi variabile.

Apartenența la un ‘residence’ vine la pachet cu adăugarea pe un grup de Facebook sau Whatsapp, unde inevitabil problemele residence-ului se dezbat zilnic. Dacă nu chiar din oră în oră. A locui într-un residence presupune că nu te vei plictisi niciodată. Cel puțin online.

Și brusc, războiul dintre generații s-a transformat în războiul ‘blocurilor comuniste’ vs ‘residence’. Asta că tot se panicau unii ca avem război la graniță. Uite că avem războaiele noastre. La un alt nivel, dar ale noastre.

Vă întrebați cine câștigă din acest război?

Pentru că e greu de stabilit care tabără va castiga; câștigătorii sunt multi alții. Dezvoltatorii. Notarii. Constructorii. Transportatorii. Magazinele de mobilă. Magazinele de electrocasnice. Evaluatorii. Băncile. Inginerii. Designerii de interior. Agenții imobiliari. Statul roman. Toți.

Atâta timp cât avem războiul ăsta de dus, toată lumea câștigă. Din cauza unei generații cu cheia la gât. Și a părinților care au pus cheia la gâtul copiiilor. Pentru ca au plantat prima sămânța ‘imobiliară’ la gâtul celor mici.